Rivali si dincolo

 

In ultimele zile paginile ziarelor de sport au fost pline de informatii despre decesul lui Mircea Lucescu. Foarte multi oameni din fotbal si-au adus omagiile reputatului tehnician.

Pe 5 noiembrie anul trecut s-a stins din viata un alt mare antrenor roman, Emerich Jenei.

Nea Emi s-a stins asa cum a trait toata viata, retras, fara “spactacol” in jurul sau. A avut si el partea lui de “vedetism” in perioada cand a fost casatorit cu Vasilica Tastaman dar, dupa acest episode, elegantul domn Jenei, a preferat sa traiasca retras.

Cei doi antrenori au scris istorie intr-o perioada in care fotbalul romanesc insemna ceva. In care rivalitatea dintre Steaua si Dinamo reprezenta mult. Era o batalie a orgoliilor, o lupta intre armata si militie. Eu vin cu toata armata, ba eu vin cu toata militia, ca tata este militian!

Nu stiu cati isi amintesc acea finala a Cupei Romaniei din 25.06.1986 intre Steaua si Dinamo, castigata de “caini” cu 1-0, prin golul lui Damaschin.

Multi dintre noi, cei care tineam cu Steaua, am fost necajiti de catre dinamovisti, mai ales ca numai cu o luna inaintea meciului, Steaua castigase Cupa Campionilor Europeni la Sevilla.   

Cand te uiti la jucatorii care au evoluaau atunci in cele doua echipe in finala Cupei Romaniei din anul 1986 iti dai seama cat de mari au fost acesti antrenori, ce super jucatori “au tinut in mana”.

Dinamo il avea in poarta pe Moraru, in aparare Alexandru Nicolae, Rednic, Andone, Stanescu, Varga, Marin Dragnea, Lica Movila si Suciu erau la mijloc, in atac erau Orac si Damaschin.

Pentru Steaua au evoluat: in poarta Duckadam, in aparare Iovan, Bumbescu, Belodedici si Barbulescu, la mijloc Tudorel Stoica, Boloni si Majearu, in atac Balint, Lacatus si Piturca.

Rivalitatea sportiva dintre cei doi a existat si atunci cand Lucescu antrena Corvinul, iar Jenei antrena FC Bihor.

Si, sa nu uitam, Jenei l-a inlocuit pe Lucescu la nationala in anul 1986.

Pe langa performantele obtinute la Steaua, 5 campionate, 3 cupe ale Romania si Cupa Campionilor, Jenei a ramas in memoria suporterilor romani si prin performanta nationalei din 1990, de la Campionatul Mondial din Italia. Cine nu s-a bucurat de egalul cu Argentina din anul 1990 care a dus calificarea nationalei noastre? Antrenorul de atunci al nationalei era Jenei.

Lucescu a cucerit titluri de campioana in Romania, atat cu Dinamo, cat si cu Rapid, in Turcia cu Galatasaray si Besiktas si in Ucraina cu Shakhtar si Dinamo Kiev. De asemenea, Lucescu a castigat Cupa UEFA cu Galata in anul 2000.

Pe langa faptul ca fotbalul romanesc va fi mult mai sarac fara acesti doi super antrenori, in mod sigur va pierde si la capitolul eleganta, respect pentru adversar si implicarea in dezvoltarea tinerilor.

Daca ne uitam ce tineri jucatori le-au trecut prin mana si cati au ajuns super-valori ne dam seama ce au insemnat cei doi pentru fotbalul romanesc si de ce cinstirea memoriei lor este atat de importanta.

Sunt intr-un fel de acord cu Danut Lupu care i-a apostrofat pe unii suporteri si specialisti de fotbal romani care l-au criticat pe Lucescu, ca este batran, ca nu mai stie fotbal, ca timpul lui a trecut.

Cred ca daca nu era Lucescu, Romania nu facea o figura asa frumoasa la Istanbul in meciul pierdut in fata Turciei la barajul pentru Cupa Mondiala. De asemenea, tinerii astia pe care ii are nationala acum, in frunte cu Ionut Radu, Dragusin, Birligea si chiar Ratiu cu ameteala lui din teren, au invatat multe de la Lucescu.

Imi amintesc de unul dintre oamenii de fotbal care mie mi-au placut cel mai mult, Sir Bobby Robson. Unul dintre ultimii romantici ai fotbalului. Pentru cine nu stie, acesta a avut de-a lungul timpului mai multe tumori, din care una pe creier si, catre sfarsitul vietii, fiind antrenor la Newcastle United, datorita agravarii bolii, ii numea pe jucatori cu alte nume decat cele pe care le aveau ei. Chiar si asa, jucatorii si fanii l-au adorat.

Astazi, Sir Bobby are doua statui, in fata a doua stadioane unde a scris istorie, Portmand Road din Ipswich si St. James Park, din Newcastle.

Imi doresc ca cei doi antrenori care au insemnat atat de mult pentru fotbalul romanesc sa fie cinstiti si apreciati asa cum se cuvine si, poate, daca nu se vor construite statui pentru ei, ar fi potrivit ca cel putin un stadion sa le poarte numele.

Oamenii astia doi chiar merita acest lucru!

 

Turcia - Romania

 

A fost primul meci al nationalei Romaniei pe care l-am vazut dupa acel 1-0 cu Austria, partida pe care am urmatit-o chiar pe Arena Nationala. Acea partida castigata cu noroc dupa un gol marcat in prelungiri de Virgil Ghita.

Impresia pe care mi-a lasat-o nationala a fost aceeasi cu cea de la meciul cu Austria. De asteptare. Asteptam sa lovim pe contra, daca iese bine, daca nu, macar sa nu luam gol.

In meciul in fata Turciei, la Istanbul, ne-am dus sa nu luam multe, ne aparam bine, grupat si incercam sa nu luam gol.

Chiar si cand turcii aveau 1-0 noi ne chinuiam sa le luam balonul.

Asezarea Romaniei intr-un sistem 4-2-3-1 cu Radu in poarta, Ratiu, Dragusin, Burca si Bancu in aparare, Razvan Marin si Dragomir in fata apararii, Man, Hagi si Mihaila in spatele singurului varf, Birligea, a fost croita pentru jocul pe contre. Aripile noastre ar fi trebuit sa hartuiasca lateralii lor dar, din pacate, nu a fost deloc asa.

Pe aripi, in special pe aripa stanga, Turcia ne-a dominat grav. Kenan Yildiz l-a intors pe Ratiu pe toate partile, ajutat si de un Ferdi Kadioglu in zi foarte buna. Ratiu a fost lasat singur pe faza defensiva. De fapt, Man nici nu stiu daca a evoluat in acest joc, fiind un candidat sigur la cel mai slab jucator de pe teren. Pe langa faptul ca nu a aratat nimic ofensiv si-a pierdut si omul din marcaj la singurul gol al turcilor marcat de acelasi jucator al lui Brighton, Ferdi Kadioglu.

Mircea Lucescu, antrenorul Romaniei, a schimbat destul de tarziu. L-a tinut pe Man in teren desi acesta a fost o “mana moarta”. Desi echipa era condusa cu 1-0, l-a scos pe Birligea, un varf puternic, in loc sa mai introduca un al doilea atacant. Oricum nu mai era nimic de pierdut.

Romania a avut si ea doua sanse bune de a marca. Una dintre ele ratata cu seninatate de Ianis Hagi care a sutat pe langa dintr-o pozitie foarte buna si cea de a doua, o bara, dupa un sut frumos a lui Stanciu, jucator intrat pe parcursul celei de a doua reprize.

Chiar si cu aceste doua ocazii, parerea mea este ca Turcia a fost mai buna decat Romania. Rezultatul final, 1-0 pentru Turcia, este deplin meritat. 

Ce mi-a placut insa in jocul in fata Turciei a fost organizarea foarte buna a jocului, in care Romania a inchis bine spatiile, s-a blocat bine in fata careului. De asemenea, spre deosebire de alte meciuri, cei doi fundasi centrali au dat siguranta.

Calificarea nu s-a pierdut in acest joc, in care oricum plecam cu sansa a doua. S-a pierdut in grupa de calificare, in care am jucat cu echipe mai slab cotate.

Nu e o problema. Mai asteptam un campionat, o calificare. Ne-am obisnuit deja.

Pana atunci, Federatia Romana de Fotbal, sponsorii si jurnalistii romani o sa mai vinda niste iluzii, niste povesti de adormit copii, gen “generatia de suflet” sau alt avion din acesta.

Realitatea fotbalului romanesc este destul de trista insa. Jucatorii romani evolueaza la echipe din ce in ce mai mici. Sau, daca evolueaza, joaca un meci bine si 2 proaste, iar la nationala nu joaca mai nimic. Sau, daca vin, fac parada modei, fac fite de zici ca sunt cel putin de nivelul lui Mbappe.  Mai multa umilinta nu ar strica. Pana una alta, aceasta generatie de jucatori nu a reusit nicio performanta notabila. Sau gresesc?